Nicolae Arvinte (Arventiev)[1] s–a născut la 1 decembrie 1893[2] în localitatea Cosăuţi, jud. Soroca[3]. Părinţii săi erau preoteasa Liubov şi preotul Grigore Arventiev, parohul Bisericii ”Naşterea Maicii Domnului” din Cosăuţi. A fost botezat la 6 decembrie în biserica din satul natal de către preotul Vasile Pogorevici de la biserica din Rubleniţa, avându–i naşi pe preotul Gheorghe Arventiev de la biserica din Bulboci şi pe preoteasa Ecaterina, soţia preotului Vasile Pogorevici[4].
După absolvirea Seminarului Teologic, Nicolae Arvinte a fost hirotonit preot şi numit paroh la Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din Seceteni, jud. Chişinău, cu începere de la 14 noiembrie 1917[5]. În anul 1920 a fost transferat la Biserica cu hramul ”Maica Domnului făcătoare de minuni” din Tropoclo, jud. Cetatea Albă[6], iar la 1 iulie 1933 e transferat la Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din com. Deviza, jud. Cetatea Albă[7].
În primul an de ocupaţie sovietică (1940–1941), părintele Nicolae s–a stabilit la Chişinău, pentru a se repatria în România. A fost arestat la 13 iunie 1941 de către organele NKVD–iste, acuzat de agitaţie antisovietică şi deportat împreună cu membrii familiei – soţia Neonila şi cei doi copii, fiul Nicolae și fiica Neonila[8]. Potrivit mărturiei fiicei Neonila, în drum spre locul surghunului, ajunși la o stație de cale ferată, familiile erau dezmembrate, bărbații fiind urcați în vagoanele altui tren, cu o altă destinație. Familia preotului a fost deportată în Kazahstan, iar părintele Nicolae, ajuns în regiunea Sverdlovsk, a fost încarcerat în lagărul din Ivdelsk[9].
Imputernicitul secției județene NKVD din Akerman aduna informații “compromițătoare” împotriva preotului din com. Deviza, încă din iulie 1940, prin interogarea diferitor persoane din anturajul părintelui. În luna septembrie 1940, părintele Nicolae se stabilește cu traiul la Chișinău, o perioadă de timp a slujit la Biserica „Sf. Gheorghe”. Pentru a se repatria în România, a scris câteva scrisori pe adresa șefului NKVD din RSSM și pe adresa Biroului de înregistrare și evidență din Chișinău, în luna decembrie 1940 și repetat, în februarie 1941. Iată ce scria părintele: “Șefului NKVD din RSS Moldovenească, orașul Chișinău, str. Gogol, nr. 7; De la cetățeanul Nicolae Grigorevici Arvinte, preot la Biserica „Sf. Gheorghe” din Chișinău, str. Cojuharschi, nr. 7. Rog să fiu înscris, împreună cu membrii familiei mele, în lista celor care vor pleca în România. Frații mei, aflați cu traiul în România, au perfectat și viza corespunzătoare. Membrii familei mele sunt: soția, Neonila Vasilevna, fiul Nicolae și fiica Neonila. Motivele solicitării sunt următoarele: Frații și surorile mele sunt stabiliți cu traiul în România. În calitate de preot, am activat timp de 24 ani. La bătrânețe, Statul român îmi va garanta o pensie. Rog să–mi permiteți plecarea în România. Preotul Nicolae Arvinte”. În urma interogatoriului în calitate de bănuit, din seara zilei de 24 martie 1941, ofițerul NKVD din Chișinău l–a obligat pe părintele să scrie un angajament, că tot ce a văzut, a auzit și a fost întrebat de către colaboratorii organelor NKVD, v–a păstra în cel mai mare secret și nu v–a spune nimănui nimic, în orce împrejurare ar fi. În caz contrar poate fi supus răspunderii penale[10].
La 9 iulie 1941, cu câteva zile înainte de arestare, preotului Nicolae Arvine i–a fost întocmită următoarea acuzație: „Arventiev, fiind preot în satul Deviza, raionul Tuzla, regiunea Ismail, făcea spionaj în favoarea României, în urma rapoartelor sale, mulți simpatizanți ai partidului comunist din această localitate au fost arestați. După instaurarea puterii sovietice, pentru a scăpa de pedeapsă, Arventiev, a trecut cu traiul din satul Deviza, în orașul Chișinău. Părăsind serviciul de preot a încercat să plece în România. În prezent, Arventiev, desfășoară în rândul populației o propagandă antisovietică aprigă, prin răspândirea zvonurilor calomnioase împotriva Uniunii Sovietice”[11].
Părintele Nicolae a negat toate acuzațiile. Pentru ultima dată a fost interogat în calitate de bănuit, la 1 decembrie 1941, când se afla în detenție în lagărul de muncă forțată din Ivdelsk. În aceiași zi, anchetatorul a transmis dosarul în instața de judecată, însă judecata nu a mai avut loc, deoarece, la 24 februarie 1942, părintele Nicolae Arvinte încetează din viață în spitalul închisorii. Datorită decesului acuzatului, s–a hotărât, încetarea urmăririi penale și clasarea dosarului[12].
În luna mai a anului 1976, fiica părintelui Nicolae, Balan (Arvinte) Neonila, expediază o scrisoare pe adresa Ministerului Afacerilor Interne din RSSM, în privința reabilitării tatălui său. Scrisoarea, împreună cu dosarul penal pe numele lui Arvinte (Arventiev) Nicolae Grigorevici, au fost expediate Procuraturii regiuniii Odesa (satul Deviza, unde activa–se părintele, trecu–se în componența reg. Odesa). În scopul efectuării unor investigații suplimentare au fost însărcinați colaboratorii KGB din Odesa. Procesul de investigații a durat mai mult de două luni, fiind interogați rudele apropiate și câteva persoane care l–au cunoscut pe părintele Nicolae. La 3 septembrie 1976, dosarul penal, împreună cu materialele investigațiilor suplimentare au fost transmise Procuraturii Odesa, care a dat un aviz negativ în privința reabilitării.
Părintele Nicolae Arvinte a fost reabilitat de către Procuratura RSSM, peste aproape cinci decenii de la decesul său, la 5 mai 1989[13].
[1] Decizia Ministerului Justiției, privind schimbarea numelui părintelui Nicolae, din Arventiev în Arvinte a fost adoptată, în urma cererii petiționarului, datorită faptului, că numele său „a fost înstrăinat în decursul vremii”. „Monitorul Oficial”, partea I-a, nr. 301, București, 28 decembrie 1938, p. 5.
[2]„Anuarul Episcopiei Cetăţii Albe- Ismail, 1923-1936”. Ismail, 1936, p. 31.
[3]Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist. Vol. IV. Chişinău: Ed. „Ştiinţa”, 2005, p. 410.
[4]ANRM, F.211, inv. 6, d. 219, f. 147.
[5]„Anuarul Episcopiei Cetăţii Albe- Ismail, 1923-1936”, p. 31.
[6]Revista „Luminătorul”, nr. 8, 1920, p. 19.
[7]„Anuarul Episcopiei Cetăţii Albe- Ismail, 1923-1936”, p. 31.
[8]Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist. Vol. I, Chişinău, 1999, p. 3.
[9] ANRM, F. R-3401, inv. 1, d. 5779, f. 6, 46-47.
[10] Ibidem, f. 12-16, 18, 30-38.
[11] Ibidem, f. 2.
[12] Ibidem, f. 24-29.
[13] Ibidem, f. 41-93.