Preotul Nicolae Grosu s-a născut la 12 septembrie 1867 în com. Bujor, jud. Chişinău, în familia cântăreţului bisericesc Ştefan Grosu. După absolvirea Şcolii primare din satul natal, a urmat studiile la Şcoala spirituală, apoi la Seminarul Teologic din Chişinău. În perioada 1889–1893 a studiat la Academia Teologică din Kiev, obţinând titlul de candidat în teologie. La 12 octombrie 1894 a fost numit profesor de Istorie bisericească la Seminarul Teologic din Voronej, apoi e transferat la Seminarul Teologic din Kiev ca profesor de Sf. Scriptură. A colaborat la mai multe reviste.
În anul 1906, Consiliul Profesoral al Academiei Teologice îl alege pe Nicolae Grosu profesor suplinitor la catedra de Omiletică. În următorul an editează la Kiev studiul „Preacuviosul Teodor Studitul. Timpul, viaţa şi opera”, prin care obţinuse titlul de magistru în teologie, devenind profesor titular la catedra de Omiletică. În perioada 1912–1917 a fost profesor de Istorie bisericească, apoi de Limbi romanice la Institutul de Limbi Orientale Apropiate din Kiev şi, concomitent, este profesor de Istoria Bizanţului la Universitatea din Odesa. A scris mai multe lucrări de referinţă, majoritatea fiind publicate în revista Academiei şi în revista Seminarului Teologic din Kiev. În anul 1914, Sf. Sinod îl numeşte redactor al revistei Academiei („Труды Киевской Духовной Академии”).
La 9 octombrie 1903 a fost hirotonit în treapta de diacon, şi peste trei zile – în treapta de preot. Preotul prof. Nicolae Grosu a slujit în mai multe lăcaşuri sfinte din Kiev. Până în anul 1917 a fost paroh al Bisericii „Sf. Ioan Gură de Aur”. În cadrul acestei parohii activa Societatea de Iluminare Religioasă din Kiev (Киевское Религиозно-Просветительное Общество). Preotul-paroh, împreună cu membrii Societăţii, organizau ore de educaţie religioasă în cadrul şcolii parohiale, editau cărţi cu conţinut religios ş.a. Pentru merite în activitatea pastorală, părintele Nicolae a fost decorat în repetate rânduri cu distincţii bisericeşti, fiind ridicat la rangul de protoiereu mitrofor. A fost decorat şi cu alte distincţii: ”Sf. Ana”, cl. a II-a şi a III-a; ”Sf. Stanislav” , cl. a III-a; „Alexandru al III-lea” cu panglică ş.a..
După instaurarea puterii bolşevice, au urmat arestările, închiderea lăcaşelor sfinte şi a instituţiilor teologice. Când Biserica „Sf. Ioan Gură de Aur” din Kiev a fost închisă, părintele Nicolae a fost transferat la Catedrala „Sf. Vladimir”. După închiderea catedralei, a slujit o perioadă scurtă (1925–1926) în Biserica „Sf. Gheorghe”, iar când şi această biserică a fost închisă, începând cu anul 1926, a slujit în biserica mică a Catedralei ”Sf. Sofia”. În acest lăcaş se adunau la slujbe clericii de la mai multe biserici din oraş ce au fost închise. A continuat activitatea sa de profesor în cadrul cursurilor pastorale, organizate în vara anului 1920 la Mănăstirea „Sf. Arhanghel Mihail” din Kiev. Părintele Nicolae era unul dintre autorii proiectului de organizare a cursurilor superioare de teologie din anul 1926 – proiect nerealizat.
În anul 1927, părintele Nicolae Grosu a fost arestat, fiind învinuit de ”propagandă antisovietică”, dar a fost eliberat peste trei luni şi jumătate. La 18 ianuarie 1931 a fost arestat din nou, aducându-i-se aceleaşi învinuiri. Judecata a avut loc la 14 septembrie, fiind condamnat la cinci ani de lagăr în Kazahstan. La 14 decembrie, sentinţa de judecată a fost schimbată la trei ani de detenţie, fiind deportat într-un lagăr din Arhanghelsk. Revine la Kiev peste un an şi jumătate. La 8 octombrie 1938, a fost arestat din nou, însă, din cauza lipsei de probe care ar confirma activitatea sa antisovietică, este eliberat la 14 aprilie 1939.
În timpul războiului a fost membru al Comisiei eparhiale de examinare a candidaţilor la hirotonie. În toamna anului 1943, când armata sovietică se apropia de Kiev, părintele Nicolae Grosu, însoţit de cele două fiice ale sale, s-a reîntors la Chişinău. Distanţa de la Kiev până la Chişinău au parcurs-o cu multe peripeţii şi necazuri, timp de aproape trei luni. La Chişinău s-a aflat mai puţin de un an. În primăvara anului 1944, împreună cu alţi preoţi din Basarabia, a fost nevoit să se refugieze în România. Îşi încheie drumul vieţii pământeşti plin de realizări, dar şi de suferinţe, trecând la cele veşnice la vârsta de 77 de ani.
Comments