TEODOR FLOREA, PREOT (17.02.1881–17.04.1957)

Preotul Teodor Florea s-a născut la 17 februarie 1881 în satul Albineţ, judeţul Iaşi (Bălţi). Părinţii săi erau Filaret Florea, cetăţean de onoare cu titulatură ereditară, şi Anastasia. A fost botezat la 24 februarie în Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din satul natal de către preotul Simeon Gherbanovschi, având-o naşă de botez pe Eugenia, soţia preotului Simeon[1].

A învăţat mai întâi la şcoala parohială din localitate, apoi la Şcoala spirituală din Edineţ, pe care a absolvit-o în anul 1896[2]. A urmat apoi Seminarul Teologic din Chişinău, unde îşi încheie studiile în 1902, şi Academia Teologică din Kiev, obţinând titlul de candidat în ştiinţe teologice în 1906[3]. După absolvirea studiilor, a fost numit în funcţia de inspector şi cea profesor la Seminarul Teologic din Chişinău. În anul 1913 era profesor de religie la Gimnaziul nr. 5 de băieţi din Odesa[4].

După hirotonia în treapta de preot, a fost numit slujitor la Biserica ”Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Odesa, unde a activat până în anul 1921. Pentru merite deosebite în activitatea sa pedagogică şi pastorală, a fost ridicat în treapta de protoiereu. În anul 1921 a fost transferat la Biserica ”Sf. Nicolae” din Odesa, unde a organizat o şcoală parohială pentru tineret[5], perioadă când în instituţii nu se mai preda religia.

În anul 1927, părintele Teodor Florea a fost arestat. Era învinuit de propagandă contrarevoluţionară, petrecând şase luni în închisoarea din Odesa[6]. A doua oară a fost arestat împreună cu alţi preoţi din Odesa, la 20 februarie 1931, fiind învinuit de ”organizarea unei grupări contrarevoluţionare clericale cu scopul de a răsturna puterea sovietică”[7]. În timpul anchetei a fost supus unor maltratări fizice şi morale. Timp de zece zile şi nopţi ”l-au chinuit cu insomnia şi cu alte născociri poliţiste, până l-au adus pe marginea unui dezechilibru nervos”[8]. Mai târziu, părintele Teodor avea să-şi amintească de suferinţele prin care a trecut: ”În preajma mea se aflau gardienii cu săbiile scoase din teacă, când ochii se închideau pentru somn, mă trezeau ameninţându-mă cu ascuţişul săbiilor. În timpul nopţii, gardienii se schimbau de trei ori, de aceea şi supravegherea lor era riguroasă. Tortura la care am fost supus şi suferinţele indurate sunt de nedescris. În ochi îmi apăreau umbre întunecate, în urechi auzeam un neîncetat ţiuit, aveam o stare de vomă, o durere insuportabilă de cap şi îmi tremura corpul – toate acestea sunt incomparabile cu starea de spirit în care mă aflam: eram într-o stare de haos, groază şi confuzie, în a zecea zi de chinuri nu mai eram om…”[9].

Judecata a avut loc la 14 septembrie 1931, fiind desfăşurată în cadrul şedinţei troicii GPU din Odesa, inculpatul fiind condamnat la cinci ani de lagăr. La 3 noiembrie, sentinţa de judecată a fost schimbată la trei ani de detenţie[10], fiind deportat într-un lagăr din RASS Mordovia, apoi transferat într-un lagăr din regiunea Arhanghelsk[11]. A trecut prin mari greutăţi, putea fi strivit de copacii tăiaţi în timpul lucrului, plan pus la cale de puşcăriaşi, sau putea deveni pradă a animalelor sălbatice, fiind găsit îngheţat pe acoperişul depozitului pe care îl păzea, ş.a. Dar Bunul Dumnezeu l-a ferit de toate.

După eliberarea din lagăr, părintele Teodor Florea a slujit într-o parohie din Regiunea Odesa, apoi într-o altă parohie din Regiunea Herson, deoarece avea interdicţia de a locui în Odesa[12].

La 7 februarie 1937, părintele Teodor este arestat din nou. De data aceasta era învinuit de ”activitate antisovietică cu tentă religioasă”. În cadrul şedinţei troicii NKVD din Regiunea Nikolaev, a fost condamnat la 10 ani de lagăr[13]. A stat în detenţie în închisoarea din oraşul Herson până la 21 martie 1939, fiind apoi eliberat din lipsă de probe şi ”luând în consideraţie că infracţiunile săvârşite de inculpat sunt nesemnificative, dar şi din cauză că inculpatul suferă de boli incurabile senile şi se află în detenţie de mult timp; prin urmare, desfăşurarea anchetei este inoportună”[14].

După eliberarea din temniţă, părintele Teodor a lucrat un timp la Fabrica de uleiuri din Herson, iară după retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Ucrainei, a slujit în calitate de preot într-o parohie din apropierea Hersonului, până în decembrie 1941. La 1 ianuarie 1942 revine la Odesa, unde se afla familia sa[15]. Fiul părintelui, Nicolae, născut la 19 octombrie 1912 în Odesa, a fost cercetător ştiinţific în domeniul astronomiei, activa în cadrul Institutului de Astronomie al Universităţii din Moscova. În timpul războiului s-a aflat pe front; a decedat în octombrie 1941[16].

La începutul anului 1942, părintele Teodor Florea a fost numit paroh la Biserica „Sturza” (zidită de moşierul basarabean Alexandru Scarlat Sturza), îndeplinea şi funcţia de subprotopop al Cercului II din oraşul Odesa[17]. După un sfert de secol de prigoană împotriva Bisericii, în luna martie 1942, la Odesa se desfăşoară lucrările Congresului Bisericesc. În cadrul şedinţelor congresului, părintele Florea vine cu anumite propuneri legate de îmbunătăţirea vieţii bisericeşti din Transnistria. Propune desfăşurarea unor activităţi misionare întru combaterea sectelor, editarea unui ziar religios la Odesa şi acordarea unor ajutoare pentru văduvele preoţilor[18].

În perioada 29–31 mai 1942, ÎPS Arhiepiscop Efrem Tighineanu vizitează canonic bisericile şi mănăstirile din Odesa. La intrarea în Biserica „Sturza”, a fost întâmpinat de către Arhimandritul Antim Nica, Vicarul Misiunii Ortodoxe din Transnistria, de preotul-paroh, protoiereul Teodor Florea, de directoarea şi personalul Spitalului „Alexandru Sturza”. În însemnările făcute pe marginea vizitei ierarhului, se arată că atât biserica, cât şi spitalul erau întreţinute „în condiţii mulţumitoare”[19].

În următoarele luni ale anului 1942, părintele Teodor este numit în calitate de protopop al bisericilor din Odesa. Făcea parte din colegiul de redacţie al Revistei Misiunii „Transnistria Creştină”[20], preda religia la Liceul nr. 1 din oraş, activa şi în calitate de profesor la Seminarul Teologic din Odesa[21]. A organizat la Odesa, în perioada Postului Mare din 1942, conferinţe duminicale, la care au fost puse în discuţie ”subiecte religioase de actualitate”, iar printre conferenţiari întâlnim şi numele părintelui protopop[22]. Părintele Teodor a organizat la Odesa şi alte conferinţe, procesiuni religioase, slujbe în sobor de preoţi ş.a.

În unul dintre articolele sale publicat în Revista „Transnistria Creştină”, părintele Teodor Florea, cel care a gustat din plin suferinţele ”raiului bolşevic”, scria: ”Divide et impera [Dezbină şi stăpâneşte]. Se pare că nici o stăpânire din lume n-a folosit această lozincă – în măsură mai largă şi mai crudă – ca puterea bolşevică. Bolşevicii au dezmembrat şi au descompus toate clasele sociale, împărţindu-le pe grupuri şi aţâţându-le una contra alteia”. Arăta că în mijlocul acestei dezmembrări sociale se afla Biserica, care ”atrăgea către sine pe toţi cei ce n-au voit să-şi plece genunchii în faţa noului Baal – comunismul. Toate aceste lucruri, fără îndoială, n-au putut să nu fie observate de ochiul vigilent al slujitorilor iadului sovietic, al agenţilor GPU-ului […], pentru a descompune şi dărâma unitatea Bisericii pravoslavnice, au apărut câteva orientări bisericeşti, toate fiind autorizate şi legalizate de puterea de stat sovietică”[23]. În continuare, autorul descrie fiecare structură bisericească schismatică, apărută la acea vreme în sânul Bisericii Rusiei sovietice, care aveau scopul ”modernizării doctrinei bisericeşti (obnovlenţî)”: Biserica Vie, gruparea Renaşterii Bisericeşti (Ţerkovnoe Vozrojdenie), gruparea Bisericii apostolice vechi şi gruparea religioasă apărută în Ucraina, a autocefaliştilor, samosfiatţi sau lipcovţi. Tulburarea religioasă din sânul Bisericii a fost provocată de grupările religioase schismatice, precum şi de opoziţia din cadrul Bisericii canonice, în aşa fel ”se sfâşia din nou cămaşa preţioasă a lui Hristos”[24].

În luna martie 1944, din cauza apropierii trupelor sovietice de Odesa, părintele Teodor Florea, pentru a scăpa de ”raiul bolşevic”, este nevoit să se refugieze în România[25]. Se stabileşte la Timişoara[26], unde în luna decembrie este arestat şi forţat să se repatrieze în URSS. Trecut prin carantina Centrului de filare din Chişinău, este eliberat. Se stabileşte la Chişinău, autorităţile bisericeşti numindu-l slujitor la Biserica ”Sf. Mucenic Teodor Tiron” (Biserica „Ciuflea”)[27].

La 2 martie 1945, părintele Teodor din nou este arestat, fiind învinuit de agitaţie şi propagandă antisovietică. Judecata a avut loc la 3 noiembrie 1945, fiind condamnat pentru că, ”pe parcursul anului 1943, s-a aflat pe teritoriul ocupat temporar de români, desfăşura în rândul populaţiei o propagandă antisovietică şi tedeumuri, colabora la revista «Transnistria Creştină» şi era lector la cursurile teologice din Odesa în timpul ocupaţiei române”. Judecătoria Supremă a RSSM stabileşte următoarea sentinţă: 10 ani de lagăr şi decădere din drepturile civile pe o perioadă de cinci ani, cu confiscarea averii[28].

Despre detenţia în GULAG a părintelui Teodor Florea a scris renumitul scriitor-disident rus Aleksandr Soljeniţîn, în lucrarea sa „Arhipelagul Gulag”. Iată ce scria autorul: „[Peninsula] Peciora, ianuarie 1945 [1946]. Un câmp pustiu şi înzăpezit. Coborâţi din vagoane, au fost aşezaţi în zăpadă, în coloană câte şase, număraţi, renumăraţi îndelung. În sfârşit, i-au ridicat mânându-i şase kilometri pe câmpul îngheţat. Grupul era de la Sud (Moldova) – toţi în încălţăminte proastă. Câinii au fost puşi în spate. Îi împingeau cu labele pe ultimii arestaţi, răsuflându-le câineşte în ceafă (în acest ultim rând mergeau doi preoţi – părintele Teodor Florea, un bătrân cu părul cărunt, alături, susţinându-l, păşea tânărul preot Victor Şipovalnikov)”[29]. În această lucrare, autorul mai aminteşte de părintele Teodor Florea, menţionând că ”în timpul anchetei, părintele Teodor Florea era învinuit – cum a îndrăznit în timpul românilor să vorbească despre fărădelegile staliniste. El a răspuns: «Am putut să vorbesc despre voi altfel? Am spus ceea ce am ştiut. Am spus ceea ce a fost»”[30].

La 27 iulie 1954, părintele Teodor a fost eliberat[31]. Întorcându-se la Chişinău, este numit paroh la Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail şi Gavriil” din Cocieri, Dubăsari, cu începere de la 13 august 1954[32]. În anul 1955 era preot la Biserica ”Sf. Nicolae” din Caragaş, Slobozia. La 24 aprilie 1955, când se serba Paştile Blajinilor, preşedintele sovietului sătesc din Caragaş îi interzice preotului Florea să săvârşească la cimitir rugăciuni de pomenire pentru cei răposaţi. Credincioşii adunaţi la cimitir au rămas nemulţumiţi de această hotărâre. Tot în acea zi, rugăciunile de pomenire au fost săvârşite în curtea bisericii. Hotărârea preşedintelui sovietului sătesc din Caragaş a fost criticată de către Împuternicitul Consiliului pentru Problemele Bisericii, prin înştiinţarea expediată Comitetului Central al Partidului Comunist şi Sovietului de Miniştri al RSSM, făcând referinţă la Hotărârea Comitetului Central al PCUS ”Cu privire la greşelile comise în propagarea ateismului ştiinţific în rândul populaţiei” din 10 noiembrie 1954[33].

Ultimele clipe ale vieţii sale, părintele Teodor Florea le-a petrecut la Odesa, alături de cei dragi. Era chinuit de o boală incurabilă, căpătată probabil în urma torturilor la care a fost supus în timpul detenţiilor. Trece la Domnul la 17 aprilie 1957 şi este înmormântat în Cimitirul nr. 2 din oraşul Odesa, în sectorul unde sunt înmormântați mai mulți clerici ortodocși[34].

[1]ANRM, F. 211, inv. 1, d. 238, f. 705, 707.

[2]KEB, nr. 14, 1896, p. 410.

[3]П.А. Лотоцкiй, op. cit., p. 123.

[4]I.М. Пархомовичъ. Духовно-учебныя заведенiя Кишеневской Епархiи, 1813-1913 г.г. Кишиневъ: Епархiальная типографiя, 1913, p. 127.

[5]Новомученики и исповедники. Sursa: http://kuz1.pstbi.ccas.ru/bin/db.exe/no_dbpath/ans/newmr/

?HYZ9EJxGHoxITYZCF2JMTdG6XbuIeuvUvm0IdOGis00Ie8iUs8LWfe8ctk*_pnl

[6]Ibidem.

[7]Одесский Мартиролог. Sursa: http://orthodoxy.org.ua/comment/771

[8]Gavriil Hrenovschi, protoiereu. Amintiri din prigoana bolşevică. În: „Transnistria Creştină. Revista Misiunii Bisericeşti în Transnistria”, nr. 3-4, iulie–decembrie, 1942, p. 22-23.

[9]Массовые аресты и пытки духовенства в г. Одессе. În: Вестник ИПЦ, nr. 3, 1994. Sursa: http://true-orthodox.narod.ru/library/KGB/odessa.html

[10]Одесский Мартиролог.

[11]Новомученики и исповедники.

[12]Ibidem.

[13]Одесский Мартиролог.

[14]Новомученики и исповедники.

[15]Mihai Taşcă. De la biserică în Gulag. Sursa: https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/de-la-biserica-in-gulag

[16]Словари и энциклопедии на Академике Флоря, Николай Фёдорович, Sursa: http://dic.academic.ru/dic.nsf/ ruwiki/574303

[17]„Transnistria Creştină”, nr. 1, 1942, p. 36.

[18]„Glasul Nistrului. Gazeta moldovenilor dintre Nistru şi Bug”, nr. 9, 25 martie, 1942, p. 4.

[19]„Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, nr. 1-2, 1942, p. 50.

[20]„Transnitria Creştină”, nr. 1; vezi colegiul de redactie de pe coperta revistei, nr. 3-4, 1942, p. 93.

[21]Mihai Taşcă, op. cit.

[22] Transnitria Creştină, nr. 1, 1942, p. 50

[23] Teodor Florea, preot, Protoiereul Odesei, Din durerile trecutului, Transnistria Creştină, nr. 3-4, 1942, p. 4-6

[24] Ibidem, p. 6-15

[25] Mihai Taşcă, op. cit.

[26] Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu, Documente din pribegie (1944-1963), Editura Moldopress, Paşcani, 2002, p. 148

[27] Mihai Taşcă, op. cit.

[28] Микола Михайлуца. Здійснення Органами Дпу-Нквс України. Репресій Проти Православної Церкви на Одещині (1930–1940-ві рр.), З архівів ВУЧК-ГПУ-НКВД-КГБ. În: „Науковий і документальний журнал”, Київ, 2004, nr. 1-2 (22/23), p. 446.

[29]Александр Солженицын. Архипелаг Гулаг, 1918–1956. Опыт художественного исследования, I–II. Екатеринбург: Издательство ”У-Фактория”, 2006, p. 512-513.

[30]Александр Солженицын. Архипелаг Гулаг ,1918–1956.Опыт художественного исследования, V–VII. Екатеринбург: Издательство ”У-Фактория”, 2006, p. 18.

[31]Mihai Taşcă, op. cit.

[32]Teodor Candu, pr. Octavian Moşin, op. cit., p. 189.

[33]В. Пасат. Том 2, p. 295-296.

[34]В. А. Михальченко.  Духовенство Одессы, 1794-1925. Одесса, 2012, p. 491.